Însingurarea
Minutele, în care așteptam să se încheie ora de fizică, de matematică sau chimie, le plătesc acum, în noaptea asta, cu toată însingurarea lumii. Orele pierdute în rând la butelie, prin 84-85, când puteam să joc barbut cu golanii sau să ies cu fetele la un film. Apropo de film, mă băteam cu țiganii la casă, pentru câteva bilete, să-l văd pe Elvis Presley sau Raj Capur. Ajungeam imediat la ghișeu, dar îmi era greu să ies din înghesuială. Țipam la golani să mă tragă afară, luam biletele în dinți și întindeam mâinile. Ieșeam de-acolo pe sus, purtat de mâinile altora. Era momentul meu de glorie.
Însingurarea nu are nimic bun în ea. Singurătatea face bine la suflet uneori, destul de rar, dar însingurarea e oribilă și duce la depresie, fără excepție.
Sunt momente în istorie când a fost depășită magistral.
Condamnații la închisoare, din motive politice, sunt poate cea mai bună dovadă a însingurării. Sunt oameni care au simțit însingurarea iremediabilă a vieții, în nopțile nesfârșite și reci din celulă, întrebându-se de ce destinul a hotărât așa pentru ei. Alții au căzut în genunchi, au plâns, au avut credință, și rugăciunile au fost ascultate. Unii au devenit martiri nerecunoscuți în calendarele bisericești.
Acolo, pe cruce, însingurarea a fost învinsă pentru totdeauna. Pare atât de departe expresia asta, o cruce care nu înseamnă nimic pentru oamenii timpului nostru, o poveste, o legendă, o plictiseală.
Dar mă ia dorul și încep să înțeleg. Mi-e dor de casa copilăriei de la țară…mi-e dor de grădina cu pruni…de cireșul ăla mic…făcea cireșe amare, mici, negre…mi-e dor de clopotele bisericilor și de țiganii de pe uliță, chiar dacă uneori mai trăgeam o bătaie cu ei…