esențial

Am visat la Occident, cu ochii deschişi, de pe vremea când făceam bastonaşe în caietul dictando.

Acea vară dinainte de începutul clasei întâi a fost una fabuloasă. A venit mătuşa mea din America – plecată de mulţi ani, înainte să apar eu pe lume. Îmi amintesc totul cu precizie. Purtam o cămaşă roşie, pantaloni albaştri. Mă jucăm cu un pistol de jucărie primit de la “americancă”, aşa cum o alintau membri familiei. Stăteam toţi în curtea bunicilor, la ţară, şi ascultam fascinaţi poveştile din America. Evident că nu înţelegeam prea multe, dar simţeam o admiraţie fără margini pentru locurile alea neverosimile în ochii unui copil de 6 ani. Atunci s-a cristalizat în mintea mea ideea fascinantă a Occidentului.

Şi de la înălţimea mirajului nemaipomenit, am căzut, 20 de ani mai târziu, când am ajuns să trăiesc pe viu realităţile Occidentului. Numesc aici Occident tot ce se află la vest de Viena, chiar dacă există diferenţe considerabile între Europa vestică şi America de Nord. Întâmplător, am avut şansa să trăiesc pe ambele maluri ale Atlanticului şi mi se pare că asemănările sunt mai multe decât deosebirile.

Imaginându-mi Occidentul, am înţeles mai bine lumea. Trăind în Occident, mi-am imaginat mai bine România.

Am ars în mine tot ce am adorat din acest Occident şi acum pot să privesc înainte, cu simplitate, încercând să trăiesc mai aproape de esenţial. Cred că acest esenţial e mai accesibil în România. Pentru că sunt român şi nu mă pot imagina nici francez, nici englez, cu atât mai puţin american sau canadian. E o chestiune de retorică, dar sentimentul românesc nu mă trădează niciodată.

Ştiu că e greu să rămâi viu în România otrăvită de praful cotidian, de mitocănie şi ignoranţă. Ştiu că ne vine să ne luăm lumea-n cap şi să fugim. Dar eu prefer să tânjesc la Occident, decât să-mi fie dor de România.