esențial

Fiecare anotimp are nostalgii specifice. Promisiunea primăverii, în cruditatea ei aproape nesimţită, e dublată de tristeţea că a mai trecut un ciclu natural.

Copil fiind, mi-am petrecut vacanţele de vară la bunici, într-un sat mărunt, printre livezi de pruni şi cireşi, în vie, sau pe izlaz. Toamna plecam înapoi în oraş, ca să merg la şcoală şi uneori plângeam. Mă simţeam izgonit din paradis. Regret şi azi că nu m-am născut la ţară.

Am fost bântuit de nostalgii toată viaţa. Un prieten mai înţelept îmi spunea că boala asta nu are leac. Am încercat să-l contrazic, fără succes. Şi atunci, mi-a rămas o singură soluţie: să învăţ să trăiesc împreună cu nostalgia. Deseori uit de ea, dar ştiu că e acolo.

Exilul mai adaugă o nostalgie. Una curată, simplă, dorul acela intraductibil, de care suntem atât de mândri, pe care portughezii, navigatori celebri pe apele lumii,  l-au numit saudade.

Nu știu dacă nostalgia mă face mai rău și nici vindecarea de ea – mai bun. Dar sigur mă simt mai uman.

Aştept nostalgia de vară, cu starea ei aproape paradisiacă, unde spaţiile sunt largi, oamenii devin mai buni şi totul e posibil.

Asta e confesiunea mea. Miercuri e ziua în care lumea e sătulă de muncă şi totuşi zilele libere sunt prea departe. O destăinuire rupe nivelul şi ne ajută să scuturăm praful zilei.

Dacă vrei să faci o confesiune, miercuri e o zi potrivită. Merge și pe twitter, în câteva cuvinte, #laconfesional